Ca și în orice alt domeniu al vieții noastre, progresăm și progresăm. Devenim mai rezistenți, mai puternici, mai buni, mai eficienți. Călătorim mai departe, cumpărăm mai multe, trăim mai mult, înghesuim mai multe într-o viață mai lungă.
În ceea ce privește psihologia/psihoterapia sau pur și simplu viața noastră emoțională, salturile progresului nu par atât de mari. În continuare tratamentele pentru cele mai serioase tulburări psihice sunt departe de a fi perfecte, statisticile sunt tot alarmante și parcă starea noastră psihică tot încearcă să țină pasul cu toate celelalte domenii în care lucrurile se mișcă cu altă viteză.
Posibil ca din acest motiv, să se pună tot mai mare accent pe educație, apar tot mai multe cărți de self-help, podcast-uri, programe, traineri sau coach care încearcă să ofere mai multă claritate, control și confort în lumea noastră internă.
Pare bun demersul și sunt și eu de acord că pe măsură ce facem eforturi zilnic să progresăm, să ținem pasul cu trendurile de pe TikTok, să învățăm ultimele acronime care ne descriu stările, pare că facem tot mai puține eforturi să ne educăm pe noi în legătură cu noi. Suntem o mașinărie complexă și nu venim cu manual de instrucțiuni – desigur, primim de la părinți instrucțiunile de bază despre lume și cum să o interpretăm, dar hai sa nu intrăm acolo momentan...
Parcă punem tot mai puțin accent pe a înțelege și pe a ”traduce” ceea ce se întâmplă în lumea noastră interioară. Suntem marketing manageri, medici rezidenți, team leads la vârste tinere, ceea ce implică o capacitate dezvoltată de a gestiona situații complexe, și în exprimarea noastră de zi cu zi când vorbim despre noi, rămânem tot la aceleași generalități simple și în unele cazuri reducționiste de ”am emoții”, ”sunt stresat”, ”nu mă simt bine”, „am o perioadă mai grea”. Și când apare o invitație deschisă de a detalia, cu scopul de a procesa/găsi soluții/valida, etc, apare de cele mai multe ori o liniște, un disconfort de a intra în acea zonă în care sunt de fapt multe ”emoții”, multe în contradictoriu, unele mai grele decât altele, unele despre care avem alte păreri și emoții la rândul lor. Și atunci de cele mai multe ori, alegem să rezumăm discuția, centrându-ne pe evenimentele din lumea exterioară, e mai simplu, mai clar și alea le putem eticheta și denumi clar.
Dincolo de faptul că e mult mai ușor pentru noi să gestionăm situații când putem să identificăm ce se întâmplă cu noi, e mult mai ușor să obținem ajutor dacă e cazul, e mult mai ușor pentru ceilalți să știe ce să facă, e mult mai ușor să realizăm deseori că e normal ceea ce se întâmplă.
Așa că hai să învățăm să folosim mai mult de 6 cuvinte pentru lumea extraordinar de complexă a emoțiilor pe care le trăim. Și am ales ”6” pentru că ele ilustrează emoțiile de bază, identificate ca fiind universale pentru toți oamenii indiferent de locație, cultură sau perioadă în timp. Problemele cu care ne confruntăm azi, nu sunt chiar ”de bază”.
În acest sens, o să încep eu cu ceva mai exotic și nu din cultura noastră, dar pe care l-aș adopta oricând dacă mai există amatori: OIME.
Este o emoție, da, dincolo de fericire, tristețe, frică, dezgust și surpriză, cultura Japoneză consideră OIME o emoție și este descrisă ca și disconfortul intens de a fi îndatorat. Ai pățit să te ajute cineva, să îți facă un cadou, să îți facă o favoare pe care nu ai cerut-o și să te simți extrem de inconfortabil, deși ”logic” ar trebui să fi recunoscător și să te simți bine? E o emoție, există și e validă.
Și ăsta e doar un exemplu, nu trebuie să înveți cuvinte japoneze. Dar de la cele 6 până la oime, este un drum.
Comments