A fi terapeut, nu te face imun

Chiar dacă sunt psihoterapeut, în timpul liber sunt și om (hahaha) și chiar dacă practic

această meserie, nu înseamnă că sunt imună la dificultățile vieții sau sunt total protejată de

evenimente negative, stres, fluctuația motivației sau a energiei. Nu am o soluție magică care

o țin doar pentru mine și atunci când devine greu, spre deosebire de oricine altcineva, eu

rămân ”zen” și cu zâmbetul pe buze.

În acest sens, pot chiar să împărtășesc că recent am întâmpinat o perioadă mai dificilă ca

urmare a unui șir destul de lung de evenimente neplăcute sau nefericite, care a început de

la pandemia globală (grea pentru toți) și a culminat cu perioade dificile pentru familia mea și

cu pierdere. Ca urmare a acestei perioade și evenimente am constatat, că încet, a început să se instaleze o stare mai anxioasă, care părea să rămână cu mine chiar dacă nu erau

evenimente imediate de care să pot sa o leg.

Am observat că îmi este mai dificil să mă relaxez când era momentul de relaxare și îmi era

mai greu să mă bucur de momentele în care aș fi putut să o fac. În schimb, păream

preocupată de a anticipa următorul dezastru, sau condițiile următorului dezastru. Scanam

constant mediul înconjurător și mă gândeam ce ar putea să meargă prost, să iasă prost și ce puteam să fac eu în acest sens.

Pentru că devenea o activitate tot mai frecventă și cu siguranță obositoare, mi-am dat

seama că e momentul să fac un pic de introspecție pentru a înțelege ce se întâmplă și

ulterior pentru a-mi da seama ce e de făcut în acest sens. Astfel, la fel cum recomand și

clienților mei, am început procesul de introspecție folosind curiozitatea și compasiunea,

scopul fiind să înțeleg, nu să critic, nu să mă invalidez pe mine, ci să înțeleg. Asta m-a dus

imediat la ideea că se pare că mintea mea pur și simplu zici că și-a modificat „radarul” după

care evaluează pericolul sau potențialul disconfort, pur și simplu funcționa cu o sensibilitate

mult mai ridicată față de criteriile care ar fi necesare pentru a evalua pericolul. În acest sens,

asta îmi explica de ce mă simțeam agitată și acolo unde nu era cazul, unde nu aveam dovezi, unde nu era rațional să fiu așa sau unde nu era pragmatic să fac asta.

Utilizând compasiunea față de mine însă, aceste descoperiri m-au întristat sincer, chiar dacă tendința inițială era să fiu critică și dură cu mine și să îmi cer să ”îmi revin”. M-a întristat pentru că mi-am dat seama că mintea mea a devenit pur și simplu sensibilă nu la pericol – cum o face în mod normal – ci la potențialul de pericol. De ce? Pentru că a trecut prin destule în ultimii doi ani și probabil și-a zis ”hai să încercăm să nu, bine?”.

Era practic un mecanism de protecție, încerca să mă protejeze și încerca pe cât posibil să

evite disconfortul sau durerea pe care a ajuns să le cunoască și despre care a decis că nu

sunt deloc faine.

Înțelegând acest mecanism de protecție am reușit astfel să preiau controlul, să îi mulțumesc

de fiecare dată când pleacă în acel loc de ”hai să vedem ce poate merge prost” și să îi

reamintesc minții mele de dovezile, argumentele și faptele pe care ne bazăm atunci când

facem interpretări despre realitatea care ne înconjoară.

Cel mai important însă, mi-am dat seama că cel și cel mai mult, mintea mea căuta

predictibilitate, control și asigurări că ”data viitoare vom anticipa totul și nu o să ne mai fie

atât de greu”. Aici, chiar dacă nu îi pică bine, îi reamintesc că nu se poate. În cel mai bun caz,

putem să ne asigurăm că sunt pregătită pentru ce va aduce viitorul. Știu că ar fi mai ușor să

pot să îl anticipez sau să îl controlez. Dar azi nu.